“Te rog eu, ajută-mă să-mi găsesc un job, sunt disperat/ă, nu am bani nici să trec strada, am datorii, nu are cine să mă ajute, nu mai pot să stau aici, managerul meu mă sufocă, sunt aproape de burnout …” și altele din același registru.

 

Merg întotdeauna pe principiul că omul când e disperat, e și motivat să iasă din disperare și să apeleze la toate resursele pentru a-și îndeplini obiectivul, oricare ar fi acesta. Am trecut și eu prin faza în care mi-a fost greu, tare greu, și mobilizarea generală a fost singura cale de a mă ridica. Dar aici nu este vorba despre mine, ci despre ce suntem dispuși să facem sau să acceptăm atunci când ne-a ajuns cuțitul la os și nu mai vedem luminița de la capătul tunelului.

De asemenea, în calitate de consilier în carieră și coach, prin cine suntem și formarea pe care o avem, acord tuturor circumstanțe, empatizând, nejudecând pe nimeni și detașându-mă, cât pot, de emoția poveștii, pentru a încerca să recomand soluții obiective și cât mai constructive, aplicabile imediat.

Recunosc, sunt o persoană dornică să ajut. Am pus bunătatea, încrederea și deschiderea către oameni întotdeauna pe primul loc. Mi-au fost înșelate de multe ori. Nu m-am schimbat. Mi-am repetat și-mi repet zilnic că într-o lume în care este atât de ușor să faci rău, eu îmi doresc să fac bine, să fac diferența. Dar am și învățat o lecție de aur: nu mai cred în disperarea disimulată sau închipuită.

 

Am ascultat mii de povești care mai de care mai disperate și am făcut tot ce a ținut de mine să ajut acei oameni să iasă din starea respectivă. Mulți au fost foarte receptivi, m-au ascultat, am ales împreună soluții și le-am implementat. Alții aveau nevoie doar de cineva să le redea încrederea în ei, că nu sunt ei nebuni, că nu fac ei nimic greșit, că nu e nimeni împotriva lor, de cineva care să le explice și o altă abordare, care să vadă lucrurile mai clar, din afară. Alții erau foarte hotărâți să facă schimbări majore în viețile lor.

Nu despre cei de mai sus vreau să vorbesc, ci despre “disperații” închipuiți, care nici măcar nu știu ce înseamnă adevărata disperare și care folosesc cuvântul ca să înduioșeze și să te facă să crezi în cauza lor. Partea mai proastă este că nici măcar nu sunt conștienți că se mint singuri.

De la a sta de vorbă, a le face recomandări verbal și în scris, a-i învăța cum să se prezinte la un interviu, a le face un CV reprezentativ și până la a le găsi un loc de munca și a-i trimite la interviu am făcut de toate. Nu am pretins decât seriozitate, implicare și încredere. De la nerăspuns la telefon, la mesaje, neprezentat la interviu, la răspunsuri de genul: “Dar e mult prea departe”, “Salariul e prea mic”, “Nu pot să lucrez în ture”, “Contract pe perioadă determinată nu pot să accept”, “Nu m-a inspirat angajatorul”, “Aaaaa, dar nu mă grăbesc așa de tare”, “M-ai trimis la comuniștii ăia”, “Dar nu e remote”, “Nu mi-au mai răspuns la mail-uri”, ….am trecut prin toate. Să nu mă înțelegeți greșit – toate detaliile despre job, despre companie erau discutate de dinainte, toate pregătirile erau făcute.

Se pare că fiecare dintre noi înțelege altfel disperarea și cum se reflectă aceasta asupra vieții noastre și ce ne îndeamnă să facem. Pe unii îi împinge direct în prăpastie, pe alții îi educă și îi învață că oricât de greu ar fi, există soluții.

Nu știu ce soluții au găsit “disperații” mei, dar le doresc să nu ajungă niciodată să cunoască adevărata disperare. Cât despre mine, în ciuda faptului că sunt absolut conștientă că voi mai da peste închipuiți, eu îmi doresc să pot lucra cu oameni dornici de muncă, dispuși să investească în viitorul lor și conștienți de efortul pe care-l implică orice schimbare, sinceri și corecți.

De multe ori însă raportul între aceștia și “disperați” înclină balanța mult în favoarea celei de-a doua categorii. Și poate că unii îmi vor reproșa că renunț prea ușor. Cred că după mai bine de zece ani în care eforturile mele s-au concentrat asupra educației, astfel încât să ofer servicii competente și utile, după o analiză făcută la sânge asupra sutelor de oameni consiliați, nimeni nu-mi poate spune că renunț prea ușor. Cel mult pot spune că prea ușor abordează ei un subiect atât de important pentru viețile lor și că sunt departe de a fi conștienți de impactul dezastruos pe care-l pot avea minciuna, lipsa de interes, egoismul și lenea.

 

Nu vreau totuși să generalizez, este adevărat că vremurile pe care le trăim nu sunt tocmai ușoare, din contra, că vin cu provocări multiple la nivel personal și profesional, dar haideți să ne gândim că miliarde de oameni trec prin aceste lupte. Intenția nu este să sune a consolare, ci a încurajare spre a gândi soluții, căci ele există.

Deja multe joburi au dispărut, sute vor apărea și toate studiile ne arată că nu suntem pregătiți din niciun punct de vedere pentru acestea. Poate tocmai acest lucru ar trebui să ne dea de gândit și să ne scoată din minte disperarea punând în loc dorința de a învăța lucruri noi și de a dezvolta competențe și abilități deja prezente.

Cred sincer că starea de confort și de lene nu mai reprezintă de foarte mulți ani ceva de dorit, așteptând ca lucrurile să se rezolve de la sine cumva, și că dacă singuri nu muncim pentru cine vrem să fim, nu o va face nimeni în locul nostru.

O sesiunea de consiliere sau un CV refăcut nu ajută decât în măsura în care sunt folosite ca instrumente în întregul proces de dezvoltare, mult mai vast. Iar acest proces presupune efort, căci schimbarea înseamnă efort și muncă. Și dacă cineva a susținut vreodată altceva, clar nu a avut cele mai bune intenții.

Să vă dau un exemplu! Dacă stai în canapea toată ziua cu punga de chipsuri și ciocolata alături și te aștepți să slăbești, nu se va întâmpla. Dacă însă te ridici din canapea, te apuci de diverse activități sportive și de un regim de viață sănătos, ai toate șansele să slăbești. Așa e și cu cariera, ea se construiește în timp, cărămidă cu cărămidă.  

 

Este atât de simplu să dăm vina pe sistem, pe companie, pe astrele nealiniate, pe context, pe familie, pe prieteni, pe colegi atunci când lucrurile nu se întâmplă cum ne dorim. Dar dacă ar fi să ne gândim la alegerile pe care le facem și la faptul că ele ne conduc către situațiile limită în care ne regăsim la un moment dat, disperați? Cine e de fapt autorul disperării? Și dacă noi suntem cei care am făcut acele alegeri, nu tot noi ar trebui să ne asumăm consecințele și să căutăm răspunsurile în noi, în loc de a le cere de la ceilalți? Da, clar un ajutor este binevenit, în toate etapele dezvoltării noastre, dar a te baza 100% pe ajutorul venit din afara ta ar fi cea mai mare greșeală și la un moment dat chiar se poate transforma într-o mare dezamăgire, căci a plasa responsabilitatea vieții tale în mâinile altcuiva este evident o dovadă a lipsei de asumare.

Cum facem, totuși, să nu ajungem în situații “disperate”?  Fiind un subiect atât de complex îl vom aborda într-un articol viitor, mai pe larg. Până atunci puțin mai multă atenție la alegerile pe care le facem nu strică. Răbdare, încredere și curaj să avem!